Albastru Volatil

Farmec monoton

09 Februarie 2010, categoria Oglinda de Safir

Cu el viaţa era aproape ca un joc… de la dimineţile calme petrecute împreună la nopţile toride. Yin şi Yang. Infinit şi vid. Împreună formau un cuplu ciudat, dar aproape perfect. El strălucitor, ea supusă. El glacial, ea sursă de iubire. Atâtea zile şi-atâtea nopţi, atâtea imagini perindându-se pe ecranul computerului său, atâtea prezentări, atâtea melodii necunoscute, biografii peste biografii… şi mai ales pereţii… pereţi acoperiţi cu pete întunecate de culoare. Negru şi cenuşiu. Monoton. Fascinant. Pătrunzând în bârlogul lui ţi se părea că pătrunzi într-un nou univers, un univers straniu, dar infailibil seducător.

Camera lui întunecată amintea cumva de temniţele Inchiziţiei: rece, intimidantă şi, totuşi, patetic plăcută. Orice lucru oricât de simplu căpăta veleităţi magice în preajma lui, de la creionul învechit cu care îşi schiţa proiectele până la cana lui de ceai sau la perniţa albăstruie pe care îşi odihnea el capul noapte de noapte.

O cană de ceai şi-apoi încă una. Calcule monotone pe-o bucată de hârtie. Tabele şi, iar, tabele. Şi el, el în preajma căruia toate necazurile ei păreau a dispărea înlocuite de-o profundă adoraţie. Chipul lui se întorcea sistematic dinspre monitorul întunecat pentru a o privi. Povestea ceva. Iar şi iar. Pauzele erau dese şi poveştile fără sfârşit. Vorbea mult. Vorbea calm, plăcut cadenţat, accentuând tactic cuvintele cheie. Vorbea despre o muzică pe care urechile ei nu o ascultaseră nicicând, despre cântăreţi, opere de artă, filosofie şi istorie. Era aproape ca o enciclopedie ambulantă… doar puţin mai agramată. Era inginer şi gramatica nu era inclusă în fişa postului.