Eu am darul, bucuria şi satisfacţia de a fi un om amuzant… fără voie. Cea mai amuzantă sunt eu când mi se pune pata pe cineva şi, frate, soră, mamă, tată, căţel, purcel, mi se pune pata rău. Pata mea nu e inclusă pe lista celor 99 de pete îndepărtate de Dero şi nici măcar Ariel n-are efect asupra ei, aşa că, hai, să glorificăm sloganul “Murdărirea este bună” şi să categorisim “pătarea” sufletului meu ca un eveniment favorabil. Mă rog, favorabil fazelor penibile care-mi fac prietenii să râdă cu gura până la urechi. De vreme ce despre vărsatul sticlelor la vederea unui băiat de care-mi place, am vorbit deja, să trecem acum la cea de-a doua specializare a mea: pierdutul capului în copaci. De ce? Păi, na, Liv când se plimbă pe stradă vorbind cu cineva, nu prea dă atenţie mobilierului urban, elementelor decorative numite copaci sau boscheţi şi pământului pe care-i calcă adidaşii. Astfel, în mod subit, Liv, monstruleţul de 1,70 m, acroşează o creangă, ia o trântă sau se împiedică într-o groapă (municipalitatea poartă întreaga vină). Nimic grav. Doar o zgârietură, o julitură şi multe râsete zgomotoase în fundal. Eu mă simt bine, în caz că eraţi curioşi. Nu mi-am rupt nimic… încă. De fapt, hmmm, data trecută când am căzut pe scări, mi-am reparat telefonul. Înainte făcea figuri, dar, după trântă, s-a vindecat miraculos. Ca să vezi ce chestie!
Când îmi place vreun băiet cucuiet, n-ar trebui să ţin nimic lichid prin mână şi ar fi de preferat să nu existe scări, copaci sau stâlpi prin zonă. Da, era să iau şi-un stâlp în braţe (drăguţul de el, cât îl iubesc), dar am realizat un viraj uluitor în acul de păr reuşind, astfel, să-mi salvez faţa (sau moaca, aşa cum le place altora să spună) de la impact. În consecinţă, pilonii din Facultatea de Construcţii au scăpat nevătămaţi. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre scările din aceeaşi instituţie pe care le-am agresat încă din anul 1. Ştiu că se consideră molestare sexuală, dar chiar nu m-am putut abţine să le mângâi puţin spre imensa satisfacţie şi neţărmuritul amuzament al întregului an (Păi, nu se putea să cad şi eu când era doar un student-doi, nu?). În caz că aceste lucruri nu vi s-au părut edificatoare, mai am şi darul de a visa puţin când vorbeşte cineva şi, astfel, în toiul discuţiei dau o replică atât de pe lângă subiect, dar care se potriveşte atât de bine într-un context pervers, încât toată lumea e pe jos de râs.
Când nu mi se întâmplă mie nimic penibil în public, se ocupă partenerul meu de acest aspect. 
Astfel, cea mai amuzantă întâlnire de până acum a fost cea cu un student de la Calculatoare, foarte inteligent şi drăguţ, dar puţin cam neîndemânatic. După ce a întârziat vreo 15 minute la întâlnire, a pierdut geanta într-o baltă, mi-a dat cu umbrela în cap şi a căzut grămadă pe scări. Dacă ar fi căzut la facultate, ar fi fost chiar genial, dar eram în Casa cu Flori (o cofetărie din Timişoara), aproape tot localul era plin şi căzătura a fost mai ceva ca în desene animate: alunecare – revenire cu fluturare de membre superioare – alunecare definitivă – buf – buf. Am crezut că o să leşin de râs. Nu mă mai puteam opri. Să vezi ditamai tipul la 1,92 m împrăştiindu-se pe scări nu e un lucru care se întâmplă zilnic şi, mai ales, nu într-un local ticsit de lume. Noroc că era drăguţ tipul, chiar era drăguţ…
Am o mie de draci, corecţie, o mie şi unul de draci, fiecare aranjat frumos lângă dracul anterior şi înainte de cel ulterior. Dracii mei stau fiecare în spaţiul lor intim şi fierb la foc mic. Cazanul degajă o căldură uşoară, aproape plăcută şi-aproape divină, asta dacă nu ar mirosi a creieri arşi de la circa 500 de metri distanţă.
În mod uzual, aceşti draci stau pioşi, fiecare în coşciugul lor din cavitatea cerebrală. Hibernează. În modul standard, sunt pasivi. Nu fac nimic, doar lenevesc sperând să nu fie niciodată treziţi la viaţă de vreun eveniment grotesc. Sunt nişte draci aproape fericiţi. Au făcut burţile mari, beau bere şi se uită la meciurile dintre gândurile albe şi cele negre, meciuri încheiate, de cele mai multe ori, prin victoria gândurilor albe, frumoase amazoane cu cămăşi din mătase şi umerii goi.
Din când în când, însă, cam o dată la două luni, o calamitate exterioară tulbură somnul criogenic al dracilor şi-i face iar roşii ca sângele. Când se întâmplă asta, dracii scot furcile, coasele, târnăcoapele, sapele şi alte unelte necesare unui drac fermier şi încep să trudească pe platourile întunecoase ale minţii în vederea înlăturării bălăriilor şi gunoaielor aruncate de dracii supradimensionaţi ai vecinilor peste gardurile minţii mele. Tot atunci, ei, dracii cei rotofei, se duc şi ţin de urât gândurilor albe, acum jupuite de haine şi cumplit de voluptoase şi le lasă să le plângă pe umerii lor căzuţi. Mirific peisaj e ăsta: dracul şi fecioara, dar, deh, mintea mea e un loc minunat în care infernul e doar o parte din paradis şi paradisul o parte din infern. Nimic nu e absolut şi nimic nu se pierde. Lacrimile gândurilor răcoresc spinarea iritată a dracilor şi, astfel, ordinea e iar restabilită căci nimic nu-i mai frumos decât un drac îngheţat şi-o fecioară goală.
Ştiţi voi că orice individ are barem o păsărică, nu? Fiecare omuleţ ce-şi târâie cracii pe pământul acesta uitat de extratereştri are stolul lui, mai numeros sau mai redus, după posibilităţile mentale şi înzestrarea genitală (pardon, genială) a fiecăruia. Ultima mea păsărică (mânca-o-ar mama s-o mănânce de mumoasă) este Sorority Life, adică jocul ăla de pe Facebook de-ţi faci frăţie şi te spargi în chefuri. Îi beton, surioară, beton armat. Cel mai tare joc: te duci la “shop”, adică la magazin, şi-ţi cumperi “boyfriend”, adică gagiu a.k.a. iubiţel de răsfăţat în “free time”. Ba, mai mult: poţi să-ţi faci chiar harem (Oh, Nirvană feminină, aici erai!). De exemplu, Rafael, ăla mai bronzatu’ ce să strâmbă-n colţ, e romantic întruchipat. Îmi cere cu-atâta umilinţă înc-o întâlnire (nu ca boii ceia din real life ce vor să te … după prima întâlnire) de zici că io’s Cleopatra (aia din Egipt, nu Stratan, bre). Pe lângă asta, alt avantaj grăitor: Rafael a fost pe moca, adică, aşa, taman cadou, nu tu gugu-gugu, pisi-misi, scumpi-bumpi, sexy-plexi. Mişto tare băiatul! (Deşi, între noi fie vorba, e mai scumpel DJ-ul cumpărat de la piaţă acu’ 5 minute).
Uită-te şi tu ce de medalii am! Sunt mai ceva ca o căţea plină de purici! Unde cerceii mei mai găseşti aşa bunătate de haine pe ochi frumoşi şi gene bătute? Da, mai e şi Irinel, ştiu, dar, na, mulţumeşte-te şi tu acuma cu ce ai că nu eşti Moni. Apropo de asta, dacă ai draci pe ea şi eşti mai câinoasă de fel, poţi să spargi mecla celorlalte jucătoare la secţiunea “Fight”. Le dai poşete-n cap şi lumânări la fund (să se ardă, nu de alta) şi-apoi intră-n depresie ca şi cuţitu-n pâine. Iar dacă te dor ghearele de-atâta zgâriat şi păruit, dar vrei, totuşi, să baţi o fufă care-ţi freacă nervii, poţi oricând să pui recompensă pe capul ei şi ţi-o rezolvă altele cât ai zice “pâs”.
By the way (Apropo), sexoasa de mai sus se presupune că sunt eu, dar să mă bată cucul dacă m-aş îmbrăca vreodată aşa. Holbează-te şi-n aialaltă poză să vezi şi tu ce cuie port… Dac-aş încălţa aşa ceva pe bune, m-aş duce-n bot chiar la ieşirea din cămin (spre eterna satisfacţie a celor care freacă menta pe canapele). Aş fi mai ceva ca o prinţesă pe podiumul din joc (unde iei 50 de dolărei pe pălărie votatoare), atâta doar că-n loc de aplauze, ar primi un cor de râsete şi schelăituri. A naibii realitate! Haideţi în joc, că nu vreau să mă rup singură-n figuri pe-aci!
