Mare lucru
06 Martie 2010, categoria La Vie est une Folie
Eu am darul, bucuria şi satisfacţia de a fi un om amuzant… fără voie. Cea mai amuzantă sunt eu când mi se pune pata pe cineva şi, frate, soră, mamă, tată, căţel, purcel, mi se pune pata rău. Pata mea nu e inclusă pe lista celor 99 de pete îndepărtate de Dero şi nici măcar Ariel n-are efect asupra ei, aşa că, hai, să glorificăm sloganul “Murdărirea este bună” şi să categorisim “pătarea” sufletului meu ca un eveniment favorabil. Mă rog, favorabil fazelor penibile care-mi fac prietenii să râdă cu gura până la urechi. De vreme ce despre vărsatul sticlelor la vederea unui băiat de care-mi place, am vorbit deja, să trecem acum la cea de-a doua specializare a mea: pierdutul capului în copaci. De ce? Păi, na, Liv când se plimbă pe stradă vorbind cu cineva, nu prea dă atenţie mobilierului urban, elementelor decorative numite copaci sau boscheţi şi pământului pe care-i calcă adidaşii. Astfel, în mod subit, Liv, monstruleţul de 1,70 m, acroşează o creangă, ia o trântă sau se împiedică într-o groapă (municipalitatea poartă întreaga vină). Nimic grav. Doar o zgârietură, o julitură şi multe râsete zgomotoase în fundal. Eu mă simt bine, în caz că eraţi curioşi. Nu mi-am rupt nimic… încă. De fapt, hmmm, data trecută când am căzut pe scări, mi-am reparat telefonul. Înainte făcea figuri, dar, după trântă, s-a vindecat miraculos. Ca să vezi ce chestie!
Când îmi place vreun băiet cucuiet, n-ar trebui să ţin nimic lichid prin mână şi ar fi de preferat să nu existe scări, copaci sau stâlpi prin zonă. Da, era să iau şi-un stâlp în braţe (drăguţul de el, cât îl iubesc), dar am realizat un viraj uluitor în acul de păr reuşind, astfel, să-mi salvez faţa (sau moaca, aşa cum le place altora să spună) de la impact. În consecinţă, pilonii din Facultatea de Construcţii au scăpat nevătămaţi. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre scările din aceeaşi instituţie pe care le-am agresat încă din anul 1. Ştiu că se consideră molestare sexuală, dar chiar nu m-am putut abţine să le mângâi puţin spre imensa satisfacţie şi neţărmuritul amuzament al întregului an (Păi, nu se putea să cad şi eu când era doar un student-doi, nu?). În caz că aceste lucruri nu vi s-au părut edificatoare, mai am şi darul de a visa puţin când vorbeşte cineva şi, astfel, în toiul discuţiei dau o replică atât de pe lângă subiect, dar care se potriveşte atât de bine într-un context pervers, încât toată lumea e pe jos de râs.
Când nu mi se întâmplă mie nimic penibil în public, se ocupă partenerul meu de acest aspect. 
Astfel, cea mai amuzantă întâlnire de până acum a fost cea cu un student de la Calculatoare, foarte inteligent şi drăguţ, dar puţin cam neîndemânatic. După ce a întârziat vreo 15 minute la întâlnire, a pierdut geanta într-o baltă, mi-a dat cu umbrela în cap şi a căzut grămadă pe scări. Dacă ar fi căzut la facultate, ar fi fost chiar genial, dar eram în Casa cu Flori (o cofetărie din Timişoara), aproape tot localul era plin şi căzătura a fost mai ceva ca în desene animate: alunecare – revenire cu fluturare de membre superioare – alunecare definitivă – buf – buf. Am crezut că o să leşin de râs. Nu mă mai puteam opri. Să vezi ditamai tipul la 1,92 m împrăştiindu-se pe scări nu e un lucru care se întâmplă zilnic şi, mai ales, nu într-un local ticsit de lume. Noroc că era drăguţ tipul, chiar era drăguţ…
