Farmec monoton
09 Februarie 2010, categoria Oglinda de Safir
Cu el viaţa era aproape ca un joc… de la dimineţile calme petrecute împreună la nopţile toride. Yin şi Yang. Infinit şi vid. Împreună formau un cuplu ciudat, dar aproape perfect. El strălucitor, ea supusă. El glacial, ea sursă de iubire. Atâtea zile şi-atâtea nopţi, atâtea imagini perindându-se pe ecranul computerului său, atâtea prezentări, atâtea melodii necunoscute, biografii peste biografii… şi mai ales pereţii… pereţi acoperiţi cu pete întunecate de culoare. Negru şi cenuşiu. Monoton. Fascinant. Pătrunzând în bârlogul lui ţi se părea că pătrunzi într-un nou univers, un univers straniu, dar infailibil seducător.
Camera lui întunecată amintea cumva de temniţele Inchiziţiei: rece, intimidantă şi, totuşi, patetic plăcută. Orice lucru oricât de simplu căpăta veleităţi magice în preajma lui, de la creionul învechit cu care îşi schiţa proiectele până la cana lui de ceai sau la perniţa albăstruie pe care îşi odihnea el capul noapte de noapte.
O cană de ceai şi-apoi încă una. Calcule monotone pe-o bucată de hârtie. Tabele şi, iar, tabele. Şi el, el în preajma căruia toate necazurile ei păreau a dispărea înlocuite de-o profundă adoraţie. 
Chipul lui se întorcea sistematic dinspre monitorul întunecat pentru a o privi. Povestea ceva. Iar şi iar. Pauzele erau dese şi poveştile fără sfârşit. Vorbea mult. Vorbea calm, plăcut cadenţat, accentuând tactic cuvintele cheie. Vorbea despre o muzică pe care urechile ei nu o ascultaseră nicicând, despre cântăreţi, opere de artă, filosofie şi istorie. Era aproape ca o enciclopedie ambulantă… doar puţin mai agramată. Era inginer şi gramatica nu era inclusă în fişa postului.
Câte lucruri ascund oamenii şi, doamne, câte poveşti. Cele mai frumoase sunt cele pe care nu le auzim niciodată. Cele ascunse în spatele perdelelor trase când suntem doar noi cu noi. Atâtea prejudecăţi, atâtea iluzii, atâta ipocrizie. Dacă ţi-aş spune că-mi plac buzele tale, mi-ai spune că sunt superficială. Dacă ţi-aş spune că mi-ar plăcea să-ţi sărut picioarele catifelate, ai crede, poate, că am un fetiş. Dacă ţi-aş spune că detest sexul ca pornografie, ai spune că sunt pudică. Dacă… Dacă ai încerca să vezi totul ca pe o formă de magie, de artă, ce ai mai spune? Mi-ai mai nega oare dreptul de a iubi? De a iubi fiecare floare, fiecare parfum, fiecare pantof şi fiecare gură? Nu, asta nu înseamnă că-ţi sunt infidelă sau că am o minte perversă, înseamnă doar că sunt om şi în mintea mea totul e frumuseţe. Chiar şi un scaun răsturnat. Chiar şi un trup moleşit după o noapte de beţie. Fiecare lucru are farmecul său. Chiar şi lacrimile. Gustă-le. Sunt sărate. Au o aromă aparte. Sunt sărate şi calde. Sau sângele. Şi sângele are un gust. Nu, nu sunt vampir, dar mi-ar plăcea să beau un pahar de sânge. Unul mic. Doar unul. Vreau să degust. Vreau să văd o autopsie. Vreau să văd durerea altora. Vreau s-o înţeleg. Vreau să am o perspectivă extinsă asupra vieţii. Nu vreau să port ochelari de cal şi cătuşe pe mâini. Vreau să-ţi spun că te iubesc. Vreau să ţi-o spun din prima seară. Vreau să trăiesc viaţa ca pe o emoţie continuă, ca pe un roller-coaster, ca pe o escaladă montană. Vreau să am dreptul să trăiesc aşa cum vreau, vreau să nu mai fiu privită cu dispreţ. Vreau să mă înţelegi sau, poate, vreau doar să accepţi că viaţa nu e o experienţă univalentă. Ambivalenţa e o calitate a mea, dar când îţi spun că îmi placi, ţi-o spun din inimă.
